Posts tagged haos

Cand o sa fiu mare vreau sa ma fac chicotitoare

98d8

Azi am fost la o înmormântare, la care mama m-a tot bãtut la cap cã TREBUIE sã merg. Dormisem douã ore si m-am plimbat juma de oras ca sã ajung la destinatie. Înainte de înmormântare m-am rugat din nou de mama sã mã lase acasã, dar cum noi douã avem conceptii religioase tare diferite si mama e muuult mai conservatoare decât mine, a refuzat.

Ideea principalã e cã mi se pare stupid sã mergi la înmormântarea unui om pe care l-ai vãzut de trei ori în viata ta, si atunci într-un context foarte formal (nuntã, botez, etc) la care toate conversatiile sunt „Sãrumâna, ce mai faceti?” si rãspunsurile sunt „Uau, ce frumoasã te-ai fãcut!”. Nu pot sã zic cã nu-mi pare rãu cã a murit omul, dar îmi pare la fel de rãu pentru el ca pentru toti oamenii care mor în lumea asta si pe care nu-i cunosc… Cã doar atunci când plângi la o înmormântare plângi pentru sufletul omului respectiv si pentru cum s-a purtat el cu tine… iar dacã e un om pe care n-ai reusit sã-l cunosti, mi se pare tâmpit sã te prefaci îndurerat. Pãrerea mea e cã la înmormântãri trebuie sã fie prezenti doar cei cãrora chiar le pare rãu pentru omul care e în sicriu, iar cei cãrora nu le pare rãu ar trebui sã onoreze cu absenta.

Oricum, am asistat la toatã gama de familisme si prefãcãtorii. Înainte de înmormântare cu vreo jumãtate de orã mama si mãtusa stãteau amândouã la masã si fumau si râdeau (foarte afectate si ele, dealtfel). La plecare mãtusa-mea si-a luat 2 servetele, ca sã aibã cu ce sã se prefacã cã se sterge la ochi.

Ajunsi la înmormântare, aud în spatele meu:
– Ptiu, batã-l, ãla e Valentin! A trecut pe lângã noi si nici nu l-am recunoscut!
– Pãi normal cã nu l-ai recunoscut… Nu vezi cã s-a tuns chel, ca tac’su! Hehehehe!
Mã simt nevoitã sã intervn:
– Auzi, da’ de ce-ti bati joc de el? Ce-are dacã e chel? Normal cã s-a tuns chel de tot decât sã lase sã i se vadã chelia inesteticã de bãrbat…
– Tac’su a venit o datã chel la o nuntã la care era nash… Si pe vremea aia nu era la modã sã fii chel… Ce-au mai râs nuntasii de el … Hehehehehe!

Cu greu reusesc sã mã abtin sã nu înjur ceva printre dinti „îndureratei” persoane din spatele meu. Dintr-o datã îmi dau seama cã eu nu stiu ce se ureazã la astfel de evenimente. (Dupã cum bine stiti, ultima datã când mi s-a dat colac mi-a scãpat un „Sã trãiascã mortu’ „). Mã întorc repede spre mama si o întreb ce TREBUIE sã zic. Mi se zice cã cel mai potrivit e „Dumnezeu sã-l ierte si sã-l odihneascã”. Prin urmare mã duc si pup pe toatã lumea (chiar si rudele pe care nu le cunosc si nu le-am vãzut în viata mea) si spun poezia. Uitucã fiind, mã mai întorceam din când în când la mama sã-mi aminteascã ce am de spus. La un moment dat am fãcut greseala de a merge la ceva lele bãtrânã sã o pup si am zis doar „Dumnezeu sã-l ierte…” (am uitat un vers, nah)… si tanti s-a încruntat si pe un ton aspru a zis: „SI SA-L ODIHNEASCA!!!”.

Ok, mai pup vreo 2-3 rude si aud o altã conversatie interesantã:
– Auzi, ieri era una care plângea pe sicriu… Aia… Mãria lu’ Ion… Asa-i cã era beatã?
– Nuuu… si eu am zis prima datã asta… Da’ pânã la urmã mi-am dat seama cã era bocitoare profesionistã, n-ai auzit cã jelea în versuri?
Asta a fost momentul în care am ajuns lânã sicriu si mi-am dat seama cã pot muri linistitã, cã am vãzut destule în lumea asta.

Dar stati linistiti, povestea nu se terminã! Ajunsã lângã sicriu mã apuc de pupat rude… Când… Ce sã vezi… mortul era lângã sicriu!! Adicã nici mãcar n-a murit ruda aia îndepãrtatã care credeam eu cã a murit. Mi-am amintit dintr-o datã toatã conversatia cu mama, în care îi ziceam cã mi se pare absurd sã mã duc la înmormântarea cuiva pe care nici nu cunosc… Si mi-am dat seama cât de amuzant era acum, când se pare cã am ajuns chiar la înmormântarea altcuiva!!!

Mi-a venit sã râd (si era cu atât mai greu sã mã abtin cu cât eram obositã si exista si interdictia de a râde)… Mi-am muscat buza în sânge chiar lângã sicriu… Dar gropitele din obraji m-au dat de gol… Mama, care mã cunoaste îndeajuns încât sã-si dea seama, m-a luat de mânã si m-a târât afarã, zicându-mi: „Treci acasã cã mã faci de rusine!”… Si uite asa am ajuns eu sã fiu datã afarã de la o înmormântare încã înainte sã înceapã popa sã cânte (fazã la care chiar nu stiu cum as fi reactionat)…

Vorba Irinei, pe care am sunat-o pe drum ca sã mã descarc (ca sã nu mai ies din cimitir chicotind ca proasta si sã se uite oamenii ciudat la mine) : „Bravo, Andrea, ai fãcut-o si pe asta!„. Când voi fi mare mã fac chicotitoare si fac concurenta bocitoarelor!

Cea mai tare conversatie am avut-o dupã aceea cu Liviu (pe care unii dintre voi îl cunoasteti de la blogparty):
eu: – Da’ serios, nu stiu de ce m-a dus, ce, nu era de asteptat sã fac ceva tâmpenie?
Liviu: – Ba da… Sincer, dacã te face sã te simti mai bine, dacã ar fi fost înmormântarea mea, nu te-as fi chemat

Anunțuri

Comments (30) »