Posts tagged bãtrânete

Isn’t it ironic?!

1730

Mã gãndeam într-o zi cât de ironic trebuie sã fie preshul cu „WELCOME” pentru un boschetar… M-au fascinat dintotdeauna fiintele fãrã adãpost. Mai stiti când vorbeam eu de fericirea purã (de exemplu ti-e foarte foame, nu ai bani, si cineva îti dã un sandwich; sau n-ai bani de tigãri si cineva îti dã, etc)? Ei, mie mi se pare cã oamenii fãrã adãpost trãiesc fericirea asta rarã, scurtã si intensã…

Mã enerveazã cei care judecã, cei care, atunci când vãd un boschetar spun:”sã facã bine sã-si ia o slujbã!„. As fi foarte curioasã sã vãd cum s-ar descurca cei care spun asta în conditiile în care nu au domiciliu stabil, nu au haine curate, nu se pot spãla si nu au ce mânca (eu personal stiu cã nu mi-s în stare de nimic atunci când sunt lihnitã).

Prima carte pe care mi-am cumpãrat-o vreodatã din banii mei a fost „Under the overpass” („Pe sub poduri„), de Mike Yankowski (coperta si autorul cãrtii în poza de mai sus), pe care am dat cam un sfert din bugetul meu pe o lunã. Cartea descria aventura prin care au trecut scriitorul si un prieten al lui, dupã ce au hotãrât sã experimenteze viata de homeless din America, timp de câteva luni. Si-au luat cu ei 2 pantaloni, 2 bluze, un sac de dormit si chitãrile (pentru cersit) si au rupt legãtura cu prietenii, familia si autoritãtile statului timp de câteva luni.

Mi-a rãmas în minte ceva ce zicea Mike dupã prima lunã pe stradã. Suna cam asa: „cât timp eram îmbrãcat în costum, eram ras si parfumat, lumea se uita la mine pe stradã si-mi zâmbea. Acum, când aveam hainele rupte, eram bãrbos si miroseam urât, eram ca un geam de sticlã pentru trecãtori. Toatã lumea se uita prin mine, de parcã nici nu existam„.

La un moment dat, cei doi erau atât de demoralizati, bolnavi si lihniti, încât nu mai aveau putere nici sã cerseascã. Prin urmare, au hotãrât sã doarmã sâmbãtã seara în usa unei Biserici, în ideea cã duminica, cei care vor merge la Bisericã îi vor vedea si li se va face milã de ei, îi vor ajuta. Dar… surprizã! Duminicã dimineata au fost treziti de slujba din Bisericã. Toti credinciosii pãsiserã peste capetele lor si intraserã în Bisericã pentru a primi lectii despre cum sã fii bun, cum sã-ti ajuti aproapele, etc.

Dintotdeauna am avut curiozitatea de a sta de vorbã cu oamenii fãrã adãpost. Tot timpul am avut reveletii dupã discutii cu ei. De exemplu:

1) O bãtrânicã era atât de beatã încât cãzuse si îi curgea sânge din arcadã. Am ajutat-o sã se ridice si ea a început sã-mi povesteascã despre cum ajunsese la 78 de ani fãrã locuintã. O obligaserã copiii sã semneze un act, dupã care au dat-o afarã din locuintã. Nu mai avea nici putere, nici timp, nici bani s-o ia de la început. Tot ce mai putea face era sã-si bea pensia, ca sã uite.
(Rog pe cei cu teoria „toti cei care au ajuns în stradã au meritat-o pentru cã n-au muncit îndeajuns” sã tinã minte cazul ãsta)

2) Îl asteptam pe fostul meu prieten în centru, la 8 dimineata. Eu ajunsesem prea repede si el avea sã întârzie. Lângã mine s-a asezat un boschetar care mi-a cerut o tigarã. Cum nu aveam altceva mai bun de fãcut, am început sã vorbesc cu el. Mi-a povestit toatã viata lui, mi-a povestit de nevastã si de copil, de facultatea pe care o terminase si de cum ajunsese el în stradã dupã divort. La un moment dat, mi-a zis „Multumesc cã mã asculti… pentru cã pe mine nimeni nu mã bagã în seamã. Uneori tac atât de mult încât am impresia cã la un moment dat voi uita sã vorbesc
(Rog pe cei cu teoria „boschetarii sunt niste oameni periculosi care nu urmãresc altceva decât sã te fure si sã te înjunghie” sã tinã minte exemplul ãsta)

3) La un moment dat stãteam în P-ta Unirii cu Irina, la tigarã. Erau ultimele noastre 2 tigãri. A venit o tanti si ne-a cerut o tigarã si eu i-am spus cã nu mai avem. Comentariul ei a fost: „Aveti o tigarã fiecare?! Nu vã e rusine sã ziceti cã nu mai aveti? Dati-mi si mie mãcar un fum!!„. Desi rãutãcios comentariul, m-a fãcut sã mã gândesc… Adicã pentru mine o tigarã care e a mea si doar a mea e o chestie mãruntã, cãreia nu-i dau prea mare importantã. În schimb, pentru femeia aia, a avea o tigarã doar pentru tine pãrea un soi de „avantaj al elitelor”, genul de „masã de Pasti”, de care te bucuri doar cam o datã pe an…
(Rog pe cei cu ideea „las’ cã se descurcã ei, cã nu-s asa amãrâti cum par” sã-si regândeascã teoria)

4) Cea mai frumoasã imagine pe care am vãzut-o cu boschetari a fost sãptãmâna trecutã. Pe teava de apã caldã de lângã blocul meu stãteau 3 oameni înfrigurati. Unul dintre ei dormea pe picioarele altuia. Cel care-l tinea i-a spus:”Dormi linistit, cã am grijã de tine. Când te trezesti tu mã culc eu la tine pe picioare„.
(Rog cei cu gândirea de „oamenii strãzii nu sunt oameni si nu au sentimente” sã reciteascã punctul ãsta).

Mai mult, vã rog pe toti sã fiti mai îngãduitori si mai deschisi cu oamenii ãstia, nu de alta, dar faptul cã trãiesc pe stradã nu-i face mai putin oameni. Blogul e scris mai mult ca semn de protest pentru moda din SUA, ajunsã si prin Bucuresti (arãtase la stiri acu vreo 2 ani un caz), de a bate oamenii strãzii pânã mor, pe ideea de „oricum nu-i cautã nimeni si nu ne va trage nimeni la rãspundere pentru ei… hai sã ne distrãm si sã experimentãm jocurile pe calculator!!!„.

P.S. Scuze cã e asa lung, dar am fost foarte ocupatã în ultima vreme si mi-era dor sã scriu:)

Anunțuri

Comments (20) »

Complete idiot’s guide to riding the bus

7c79

Dacã tot am început seria de „Complete idiot’s guide to…”, azi o s-o continui cu „Complete idiot’s guide to riding the bus”, din colectia „Aventuri Urbane” (disponibilã acum si în orasul tãu).

Ok, sã vorbim despre ce sã NU faci pe autobus/tramvai/troleu (de metrou nu zic nimic, pentru cã sunt certatã cu el):

1) Cum se face cã unii oameni desi au telefon mobil cu camerã foto, bluetooth, infrarosu, internet, 3G, ecran LCD, microunde, termometru si alte cele (la fel ca bricegele cu desfãcãtor de vin, de conserve, unghierã etc), nu au CǍSTI?!
Dacã esti fericitul posesor al unui telefon de tzâshpe milioane, nu ar fi normal sã-ti permiti si o pereche de cãsti cu vreo 300 000 (ROL)? Nu conteazã ce asculti la ele, house, rock, manele… Ideea e cã nu face parte din pasiunile mele cotidiene(si din câte mi-am dat seama nici din ale altor consãteni de-ai mei) sã aud chestii de genul „You fucking me makes me bilingual” pe autobus în timp ce eu mã gândesc la probleme existentiale gen „Ce scriu pentru concursul de creatie în publicitate?”

2) Dacã tot vrei sã te urci în autobus, ce-ar fi sã-ti pui sandwichul cu muuuultã maionezã într-o pungã? Mai ales dacã stai în picioare într-un loc înghesuit… Nu-mi face plãcere sã cobor din autobus arãtând de parcã tocmai i-am fãcut sex oral bãtrânelului de lângã mine.

3) Si dacã tot suntem la categoria chestiilor pe care nu vreau sã le am pe mine, cât de imposibil ar fi sã-ti arunci guma înainte sã te urci în autobus sau s-o pui într-un servetel, în loc sã faci românescul „lipit de scaun, cât timp nu te vede nimeni”? Înteleg cã e tare palpitant sã trãiesti cu adrenalina faptului cã poate te vede cineva lipind-o si îti face observatie… înteleg si faptul cã nu vrei sã tii o chestie semi-gelatinoasã în mânã pânã când cobori, dar întelege si tu cã nici celor din jur nu le place sã poarte respectiva trebusoarã lipitã de haine pentru tot restul vietii…

4) Dacã tot vrei sã te asezi, aseazã-te pe scaunul de lângã geam dacã e liber, si nu pe cel dinspre culoar (asta e dedicatie pentru jock ). Altfel o sã ocupi 2 locuri degeaba, pentru cã lumea care stã în picioare va avea mult prea multe plase, sacoshe, ghiozdane, etc pentru a încerca mãcar sã se înghesuie prin spatiul mic dintre scaunul tãu si scaunul din fatzã. Dacã totusi îsi face cineva curaj sã se înghesuie, politicos ar fi sã-ti tragi picioarele pentru a-i face loc, si nu sã stai pasiv si visãtor uitându-te la om cum se chinuie.

5) Respect decizia primãriei de a acorda abonamente gratuite bãtrânilor pe liniile de transport în comun. Mi se pare un gest frumos. Cu toate astea, nu mi se pare un gest frumos ca, bãtrân fiind, si pensionar pe deasupra (adica ai timp liber destul) sã te pornesti de acasã la ora de vârf (7-10 si 14-18 ), doar pentru a fi primul om care ajunge în piatã. Ba mai mult, dacã tot practici acest sport extrem, nu înteleg cum poti avea pretentia de a ti se si oferi locul în aglomeratia din autobus. De ce mereu cea mai bunã pâine, cele mai ieftine murãturi etc. sunt tocmai în capãtul opus al orasului?!

6) Cã tot ajunserãm la bunele maniere, cum ar fi dacã ai astepta ca lumea sã coboare înainte sã te trântesti cu toatã fortza ta animalicã în autobus? Sau, dacã esti în autobus, cum ar fi sã te tragi/ cobori pentru a lãsa oamenii sã coboare si sã nu te priponesti ca o dihanie în usã, asteptând ca lumea sã treacã pe lângã personalitatea ta firavã? Si dacã tot te încãpãtânezi sã te tii de usã cu dintii în timp ce altii se freacã de tine încercând sã coboare, nu te arãta jignit(ã)!

7) Ce-ar fi sã nu te urci beat în autobus, adormind lãtzit pe 2 scaune sau… pe mine? Ce-ar fi, în betia ta, sã nu distrugi bunul public scriind pe scaun AGLAE+PAMFIL=CASA DE PIATRA, sau flegmând flegmatic pe geam (asta chiar s-a întâmplat, si când spun PE geam, i mean that literarry, nu în sensul cã a scos capul pe geam).

8) Stii pancarta cu „Loc pentru plimbat patrupede”? Ei, aia e acolo ca sã îti plimbi câinele în locul acela special amenajat… Ai vãzut vreo pancartã de genul în autobus? Nu?! Stii de ce? Pentru cã autobusul este pentru PLIMBAT OAMENI, nu câini, pisici sau alte lighioane! Nu mã întelegeti gresit, iubesc animalele, doar cã le iubesc ceva mai putin atunci când rod tandru din pulpa mea (desi sunt asiguratã cã „E vaccinat, stati linistitã!”) sau când, dupã ploaie, un ghem pãros si ud se freacã de pantalonii mei proaspãt spãlati (pe drumul meu spre a vorbi cu directorul firmei X pentru a oferi o sponsorizre copiilor cu handicap).

9) Probabil una din cele mai importante probleme ale spiritului civic: dacã vezi o „fãrãdelege”, implicã-te! Acest ultim punct e dedicat idiotului care, dupã ce s-au închis usile autobusului, m-a bãtut pe spate si mi-a zis „domnisoarã, domnul care tocmai a coborât v-a furat telefonul din ghiozdan”. S-o fi gândit cã probabil voi fi mai linistitã sufleteste dacã stiu cã oricum nu mai am ce face. Mai urma sã-mi zicã un „Asa a dat Domnul” si chiar atingea punctul în care nu mai stiam dacã sã râd sau sã plâng…

În speranta respectãrii celor 9 puncte de mai sus, vã doresc sã întâlniti soferi de treabã care nu iau curbe bruste în ideea de „senzatii tari, neasteptate”, astfel încât rezultatul final sã fie unul la fel ca cel din imaginea de mai sus: un autobus fericit

Multumesc anticipat.

Comments (18) »

People are strange

922c

Sãptãmâna trecutã am fost delegatã sã fac chestionare despre „problemele orasului” (de fapt erau pentru campania electoralã, dar suna mai bine prima variantã) în Câmpia Turzii. În primul rând trebuie sã vã lãmuresc asupra mãrimii acestui mirific oras (un fel de Chuck Norris):

  • Câmpia Turzii este asa de micã încât are o singurã stradã din care pornesc toate strãzile din oras.
  • Câmpia Turzii este asa de micã încât are încã taxatoare pe autobus (întrebare fireascã, a unui om neshcolit într-ale acestei meserii: tanti alea unde merg la baie în timpul serviciului?)
  • Câmpia Turzii este asa de micã încât în 3 zile consecutiv, în pãrti diferite ale orasului, am vãzut un politist cãruia sã-i cerem informatii si repere… si era acelasi!! (pe aceastã cale dorim sã-i transmitem multumiri d-lui politist Groza)
  • Câmpia Turzii este asa de micã încât au un singur parc în tot orasul, parc ce cuprinde vreo 6 copaci si 10 tufe
  • Câmpia Turzii este asa de micã încât, atunci când am întrebat un taximetrist de strada Vrancei, a scos o coalã A4, pe care erau scrise cu litere cam ASA de mari cam 100 de strãzi… Si ne-a explicat cã el are scrise acolo toate strãzile din oras, si dacã nu gãsim strada pe lista lui, înseamnã cã e stradã din Turda si nu din Câmpia Turzii

Ok… si acum sã trecem la oameni. Nu stiu dacã v-am spus vreodatã, dar eu am… hmmm… let’s just call it a superpower… eu am hyper-mega-puterea de a atrage toti ciudatii. Dacã intru într-un bar în care sunt 300 de oameni si 1 ciudat, acela unu sigur va gãsi o modalitate de a sta de vorbã cu mine. Bineînteles, puterea mea este atât de mare încât nu puteam sã scap de ea nici într-un oras atât de mic precum Câmpia Turzii.

Prin urmare, o sã-mi permit sã aranjez ciudatii întâlniti în ordine crescãtoare, dupã ciudãtenie:

1) PSD-istul. Avea o nevastã care ne-a luat la rost cum cã am fi „trimise de PNL sã-i convertim”. Nenea PSD-ist, la întrebarea „Ce pãrere aveti despre ordinea publicã din orasul d-voastrã?” a rãspuns „Foarte rea! Pe vremea lu’ Ceausescu erau câte 2-3 politisti pe fiecare stradã, azi abia dacã vezi 2-3 în tot cartierul”. (n-am stiut dacã sã-i spun sau nu cã ãia nu erau politisti, ci erau de la Securitate, si în al doilea rând cartierul lui oricum are doar vreo 5 strãzi…)

2) Soimul Patriei era o bãtrânicã simpaticã ce a rãspuns coerent si fãrã fracturi logice la toate întrebãrile, pânã s-a ajuns la „Cu ce partid ati votat în 2004?” si ea a spus seninã: „Cu FSN-ul!” (da, ati auzit bine, în 2004 ea votase cu Frontul Salvãrii Nationale)

3) ‘Nea Jurcã era un bãtrân de vreo 70 de ani, pocãit si cãsãtorit cu o tanti cu iz de bunicutã simpaticã. Nenea Jurcã ne explica (total în afara contextului) cum cã el ar fi omul din umbrã care pune orasul pe picioare, pentru cã orice îi spune el primarului, acesta face (de aia e si atât de iubit primarul în oras, pentru cã a ascultat de Nea Jurcã). Ba mai mult, Nea Jurcã l-ar fi votat si pe Corneliu Vadim Tudor de presedinte, pentru cã „a oprit exploatarea aurului de la Rosia Montanã de cãtre americani si a stopat homosiexualitatea în România”.

Bineînteles, nevasta lui Nea Jurcã juca rolul de femeie supusã si aproba tot ce spunea el (si chiar îl considera „omul din umbrã”) „Eu sunt de acord cu tot ce zice el, pentru cã el stie mai bine. Si mã rog în fiecare zi pentru pace în lume.”

4) Rãzboinicul luminii era un mosneag ce ne-a povestit toatã viata lui din 1930 pânã azi (inclusiv cele 4-5 rãzboaie prin care trecuse). El ne-a zis cã nu e de acord cu PNL-istii si PNTCD-istii, pentru cã, pe când avea el 10 ani, a tras cu urechea la ce vorbeau fetele din sat si asa a aflat cã „le duceau la primãrie si fãceau siex cu ele” (vorba Irinei: incredibil cât de ciudat sunã cuvântul sex din gura unui mosneag). Cu toate acestea, nenea nu era de acord nici cu PSD-istii, pentru cã „Iliescu i-a înjitat pe mineri” la mineriade.

5) „Tipologia mâncãtorului de mici si bãutorului de bere” (aceastã categorisire a apãrut dupã ce am descris eu un politist din 2 Mai ca fiind: „mare, gras, transpirat, cu ochii sticlind si prelungindu-se dupã toate fustele de pe stradã, molfãind si cu firele din mustatã roase si despicate la vârfuri din cauza faptului cã mãnâncã permanent”). Ei, un nene de-ãsta ne-a deschis poarta si la întrebarea: „Cine din familie si-a sãrbãtorit ultimul ziua de nastere?” a rãspuns „NIME” (pentru necunoscãtori, „Nime” este o abreviere ardeleneascã a lui „Nimeni”)… Prima oarã am zis cã poate n-o fi înteles nenea bine întrebarea… asa cã am continuat, întrebând: „Dacã ar suna telefonul cine ar fi cel mai probabil sã rãspundã?”… invariabil:”NIME” (a fost destul de greu sã nu izbucnim în hohote)

6) Mama anului era o tanti, probabil casnicã (aceastã ocupatie o treceam în chestionar la „ocupatii liberale”, pentru cã nu gãseam nici o altã definitie între variantele de rãspuns), care, în momentul în care am ajuns noi în fata blocului, îsi bãtea copilul încât împrãstia tot câte un copil pe trotuar. Dupã asta, nervoasã, l-a luat de mânutã si a început sã-l târascã în sus pe scãri. La un moment dat am auzit niste bubuituri de la etajul superior. Concluzia mea si a Irinei era cã femeia sau si-a folosit copilul pe post de berbec pentru a deschide usa, sau a bãtut cu copilul în usa pentru ca o persoanã ce se afla deja înãuntru sã-i deschidã. (dacã aveam numãrul, mã jur cã as fi sunat la Protectia Copilului).

7) Pensionara a fost de departe cea mai ciudatã. Mirosul din casa ei ne-a fãcut sã ne întrebãm dacã nu cumva creste vreo vacã în vana de la baie. De cum i-am pus prima întrebare din chestionarul despre Democratie si Guvernare Localã, bãtrâna a început sã plângã cum cã i-a venit 10 milioane gazul, cã plãteste o tanti din pensie ca sã aibã grijã de ea, cã i-au murit toti 5 copiii (mai târziu ne-a povestit cã unul era în America, unul era în Turda, etc) si ne-a rugat frumos ca atunci când vrobim cu primarul sã-i spunem sã nu mai scumpeascã gazul, apa, telefonul si curentul. Toatã aceastã conversatie a durat cam 30 minute-1 orã.

Dupã aceastã scenã, sufletistã si usor impresionabilã, Andrea s-a hotãrât cã trebuie sã facã ceva. Prin urmare, a doua zi, din ultimii mei bani, i-am cumpãrat 1 iaurt, 3 banane si o franzelã si am pornit voioasã sã-i înveselesc ziua. Am intrat si i-am dat plasa, i-am zis ce are în ea, moment în care bãtrânica a fãcut niste ochi mari de copil ce se uitã în vitrina unei cofetãrii si a spus: „Vai, multzumiesc… da’… da’ cine sunteti?!„. uimitã, îi explic cã fusesem cu o zi înainte cu chestionarul si tot ce poate spune tanti în fericirea ei oarbã este:”DA?!?!„.

Stãteam si ne gândeam dupã acest episod cã probabil nu i-au murit copiii, ci doar a uitat unde i-a pus, si Irina fãcea misto de mine cã i-am dus degeaba mâncare la tanti, pentru cã oricum o sã uite de ea si o sã moarã de foame mâncând pâine uscatã si apã. Vlad (tatãl lui Sculer Natural), mi-a spus s
ã mã bucur mãcar de faptul cã, din cauzã cã plângea, nu am mai avut rãbdare sã-i cer nr. de telefon, pentru cã altfel sunau sã verifice chestionarele si baba le spunea cã ea nu stie nimic despre asta.

În încheiere, vã doresc sã îmbãtrânti frumosi si lucizi, în asa fel încât atunci când vine cineva cu chestionare la voi (cineva pe care bineinteles cã o sã-l invitati în casã, mai ales dacã e frig afarã!!) sã nu-i povestiti toatã viata voastrã si sã aveti îndeajuns de multã memorie încât sã retineti si faptul cã ati rãspuns la câteva întrebãri.

Comments (7) »

Christmas Spirit

f6ae
Toatã sãptãmâna am avut status pe mess o fazã din filmul The Grinch: „Maybe Christmas doesn’t come from the store/ Maybe Christmas… Perhaps… Means a little bit more…”

Pe mine mã distreazã cã din ce în ce mai multã lume „dã chef” de Crãciun, cã deh, Nasterea Domnului trebuie sãrbãtoritã cum se cuvine!

Anul ãsta, la fel ca-n toti anii, am mers la colindat cu fostii colegi de liceu (oameni foarte diversificati din toate punctele de vedere). Pe drum l-am convins si pe Bebe (om shcolit prin strãinãtãtzuri, proaspãt întors în tarã), sã vinã cu noi.

Prima casã vizitatã dupã venirea lui Bebe: casa unui coleg cu pãrinti overprotective si reci.

[Aici as vrea sã fac o parantezã, ca sã pricepeti mai bine ce vrea sã zic: am trecut odatã pe la el pe acasã, ca sã mergem la strand. Aveam o pereche de shlapi în mânã. Maicã-sa a insistat sã-mi dea o pungã normalã, în care sã-i pun. Dupã vreo lunã, mã întâlnesc cu colegul, care-mi zice:”Auzi, tie îti mai trebuie punga aia, cã mama o vrea înapoi…”]

Dupã ce s-a vãrsat de vreo 2 ori vin pe jos (shit happens când ai 15 oameni în casã) si un coleg si-a spart capul (cicã, dar nimic grav, s-a „reparat” în 5 minute), am zis:”Bãi, dar nu mergem?” si cineva a zis „Nu, hai mai stãm putin”… Colegul la care eram a tinut neaparat sã zicã:”Da, de parcã n-ati stricat destule în seara asta… mai stati”

A doua casã: nici nu ne asezãm bine, cã un coleg primeste telefon de la un prieten de-al lui, cum cã ar fi chef si suntem invitati. Prin hotãrârea democraticã a majoritãtii, am purces spre chef (cã vorba cuiva:”E Crãciunul, ce pula mea!”)

A treia casã (Chef): intrãm în casã, ne întâmpinã gazda. Lângã el, un bãtrânel în pijama si halat: „Salut! L-ati cunoscut pe taicã-meo?”… Mi-l aratã, spun „Sãrumâna”, bãtrânul îmi ia mâna si mi-o strânge aprig vreo 10 secunde, zâmbind cãlduros

Ni se zice sã nu ne descãltãm, ci sã intrãm direct la „chef”. Camera cu paranghelia era o camerã de vreo 3/4 metri. Când am intrat, cineva tocmai stingea tigara în covor. La o analizã mai atentã, am observat si farfurii cu prãjituri cãzute dupã dulap si oameni foarte foarte betzi (mari, umflati, cu pierce-uri si tricouri mulate) dansând lasciv în picioare, pe calorifer. Erau în medie cam 3-4 oameni pe metru pãtrat în camerã, ce dansau toti cu foc pe manele. M-am asezat undeva lângã perete, ca sã las lumea sã se desfãsoare. Din când în când, mã mai uitam cu coada ochiului la Bebe (realizam cã noi doi suntem printre putinii oameni treji de acolo) si râdeam.

La un moment dat, îl vãd pe bãtrânelul în capot cu care fãcusem cunostintã la intrare, stând în usa camerei cu cheful. Pentru cã era o manea mai de suflet, fetele îsi scuturau pieptul pe ritm de allegro. Dupã vreo 5 minute, îsi face nenea curaj: intrã, ia douã fete de dupã mijloc si începe sã le joace. Dupã încã 5 minute, îsi roagã bãiatul sã-i facã o pozã cu fetele, cu aparatul de fotografiat al telefonului. Odralsa se conformeazã, dupã care îsi ia tatãl si-l duce în camerã (probabil de frica unui preinfarct). Dar bãtrânelul nu se lasã… tot restul serii, unde se scuturau mai vârtos fetele, era si el.

La un moment dat l-am rugat pe Bebe (care îmi dãduse un tubycap ca inel de logodnã la a doua casã – cel mai romantic gest fãcut de cineva vreodatã pentru mine), sã se poarte drãgostos cu mine când e prin preajmã SuperGranDad, de fricã sã nu aibã nenea ceva capot cu arici ca stripperii si sã mã trezesc cu el dezbrãcat lângã mine.

Restul serii am stat pe coridor cu Bebe, am bãut bere, am fumat, am învãtat versuri de manele (mai tre sã-mi fac si eu update-ul din când în când: „Baterie, baterie, foc, foc… [si ceva cu] stau banii lipiti de mine”-> asta era cântatã de un coleg care-si pierduse 1 milion din buzunar în noaptea aia) si am râs de spectacolul ce se desfãsura în fata ochilor nostri.

Baia era ocupatã din jumate în jumate de orã de câte un cuplu, bãtrânul vesel stãtea în usã minunându-se de cât de bine l-a lãsat Dumnezeu sã vadã pânã la vârsta aia, si din când în când mai iesea câte o persoanã beatã care fãcea pasi (si vorbea) în plus sau în minus în drumul ei spre baie.

La un moment dat, bãtrânelul ne-a anuntat cã ar fi timpul sã mergem acasã, si unul a venit cu ideea:”Hai mai dãm un chef la mine! Stau aproape!”. Asta a fost momentul în care eu cu Bebe ne-am hotãrât cã ar fi cazul sã plecãm acasã. Pe drum, l-am atârnat de noi si pe-un coleg beat, pe care l-am cãrat apoi acasã (din taxi, pe scãri, pânã în fata usii lui l-am cãrat singurã, ca un erou ce sunt).

Pe drum, îmi zice Bebe:”Andrea, vezi cã eu n-am fost la cheful ãsta!„… eu:”Ok, nici eu„… Bebe:”Bine, sã fim întelesi!”

Dupã cum îi ziceam si lui Oanamaria (sunt ardeleancã, lãsati-mã cu Oaneimaria): da, am o viatã foarte activã si plinã de lucruri interesante si experiente noi

Comments (5) »

Old Barbie

91eb

Pentru cã nu am timp sã scriu pânã la capãt blog-ul cã mã grãbesc sã ajung la sarmale, shorici si alea-alea, o sã dau un citat din mine (commentul la blog-ul de ieri):

Era la un moment dat o reclamã ce arãta bãtrâni pe la vreo 80-90 de ani prizând cocainã, fumând iarbã si injectându-si heroinã în vene. La sfârsit scria: „Did you ever see old junkies? No? Doesn’t that make you think…?” (campanie anti-drog). Ei, la fel, ai vãzut vreodatã Barbie bãtrâne? Nu? Asta înseamnã cã toate Barbie mor tinere… deci deep down inside, fiecare Barbie e anorexicã/alcoolicã/drogatã/fumãtoare :D Si gata demonstratia stiintificã:D

Cu toate astea, nenea si tanti ãia drãguti cu pensia privatã au fãcut o reconstituire la cum ar arãta Barbie la bãtrânete, pentru a face vânzãri cât mai mari firmei de pensii.

Ken a murit demult, cã deh, se stie cã femeile trãiesc mai mult ca bãrbatii, si de Old Barbie nimeni nu mai are grijã, pentru cã toti copiii vor pãpusi tinere si frumoase.

KEEP REALITY AWAY FROM THE BARBIE WORLD!

P.S. Sãrbãtori fericite la toatã lumea!

Comments (10) »