Mã gãndeam într-o zi cât de ironic trebuie sã fie preshul cu “WELCOME” pentru un boschetar… M-au fascinat dintotdeauna fiintele fãrã adãpost. Mai stiti când vorbeam eu de fericirea purã (de exemplu ti-e foarte foame, nu ai bani, si cineva îti dã un sandwich; sau n-ai bani de tigãri si cineva îti dã, etc)? Ei, mie mi se pare cã oamenii fãrã adãpost trãiesc fericirea asta rarã, scurtã si intensã…
Mã enerveazã cei care judecã, cei care, atunci când vãd un boschetar spun:”sã facã bine sã-si ia o slujbã!“. As fi foarte curioasã sã vãd cum s-ar descurca cei care spun asta în conditiile în care nu au domiciliu stabil, nu au haine curate, nu se pot spãla si nu au ce mânca (eu personal stiu cã nu mi-s în stare de nimic atunci când sunt lihnitã).
Prima carte pe care mi-am cumpãrat-o vreodatã din banii mei a fost “Under the overpass” (“Pe sub poduri“), de Mike Yankowski (coperta si autorul cãrtii în poza de mai sus), pe care am dat cam un sfert din bugetul meu pe o lunã. Cartea descria aventura prin care au trecut scriitorul si un prieten al lui, dupã ce au hotãrât sã experimenteze viata de homeless din America, timp de câteva luni. Si-au luat cu ei 2 pantaloni, 2 bluze, un sac de dormit si chitãrile (pentru cersit) si au rupt legãtura cu prietenii, familia si autoritãtile statului timp de câteva luni.
Mi-a rãmas în minte ceva ce zicea Mike dupã prima lunã pe stradã. Suna cam asa: “cât timp eram îmbrãcat în costum, eram ras si parfumat, lumea se uita la mine pe stradã si-mi zâmbea. Acum, când aveam hainele rupte, eram bãrbos si miroseam urât, eram ca un geam de sticlã pentru trecãtori. Toatã lumea se uita prin mine, de parcã nici nu existam“.
La un moment dat, cei doi erau atât de demoralizati, bolnavi si lihniti, încât nu mai aveau putere nici sã cerseascã. Prin urmare, au hotãrât sã doarmã sâmbãtã seara în usa unei Biserici, în ideea cã duminica, cei care vor merge la Bisericã îi vor vedea si li se va face milã de ei, îi vor ajuta. Dar… surprizã! Duminicã dimineata au fost treziti de slujba din Bisericã. Toti credinciosii pãsiserã peste capetele lor si intraserã în Bisericã pentru a primi lectii despre cum sã fii bun, cum sã-ti ajuti aproapele, etc.
Dintotdeauna am avut curiozitatea de a sta de vorbã cu oamenii fãrã adãpost. Tot timpul am avut reveletii dupã discutii cu ei. De exemplu:
1) O bãtrânicã era atât de beatã încât cãzuse si îi curgea sânge din arcadã. Am ajutat-o sã se ridice si ea a început sã-mi povesteascã despre cum ajunsese la 78 de ani fãrã locuintã. O obligaserã copiii sã semneze un act, dupã care au dat-o afarã din locuintã. Nu mai avea nici putere, nici timp, nici bani s-o ia de la început. Tot ce mai putea face era sã-si bea pensia, ca sã uite.
(Rog pe cei cu teoria “toti cei care au ajuns în stradã au meritat-o pentru cã n-au muncit îndeajuns” sã tinã minte cazul ãsta)
2) Îl asteptam pe fostul meu prieten în centru, la 8 dimineata. Eu ajunsesem prea repede si el avea sã întârzie. Lângã mine s-a asezat un boschetar care mi-a cerut o tigarã. Cum nu aveam altceva mai bun de fãcut, am început sã vorbesc cu el. Mi-a povestit toatã viata lui, mi-a povestit de nevastã si de copil, de facultatea pe care o terminase si de cum ajunsese el în stradã dupã divort. La un moment dat, mi-a zis “Multumesc cã mã asculti… pentru cã pe mine nimeni nu mã bagã în seamã. Uneori tac atât de mult încât am impresia cã la un moment dat voi uita sã vorbesc“
(Rog pe cei cu teoria “boschetarii sunt niste oameni periculosi care nu urmãresc altceva decât sã te fure si sã te înjunghie” sã tinã minte exemplul ãsta)
3) La un moment dat stãteam în P-ta Unirii cu Irina, la tigarã. Erau ultimele noastre 2 tigãri. A venit o tanti si ne-a cerut o tigarã si eu i-am spus cã nu mai avem. Comentariul ei a fost: “Aveti o tigarã fiecare?! Nu vã e rusine sã ziceti cã nu mai aveti? Dati-mi si mie mãcar un fum!!“. Desi rãutãcios comentariul, m-a fãcut sã mã gândesc… Adicã pentru mine o tigarã care e a mea si doar a mea e o chestie mãruntã, cãreia nu-i dau prea mare importantã. În schimb, pentru femeia aia, a avea o tigarã doar pentru tine pãrea un soi de “avantaj al elitelor”, genul de “masã de Pasti”, de care te bucuri doar cam o datã pe an…
(Rog pe cei cu ideea “las’ cã se descurcã ei, cã nu-s asa amãrâti cum par” sã-si regândeascã teoria)
4) Cea mai frumoasã imagine pe care am vãzut-o cu boschetari a fost sãptãmâna trecutã. Pe teava de apã caldã de lângã blocul meu stãteau 3 oameni înfrigurati. Unul dintre ei dormea pe picioarele altuia. Cel care-l tinea i-a spus:”Dormi linistit, cã am grijã de tine. Când te trezesti tu mã culc eu la tine pe picioare“.
(Rog cei cu gândirea de “oamenii strãzii nu sunt oameni si nu au sentimente” sã reciteascã punctul ãsta).
Mai mult, vã rog pe toti sã fiti mai îngãduitori si mai deschisi cu oamenii ãstia, nu de alta, dar faptul cã trãiesc pe stradã nu-i face mai putin oameni. Blogul e scris mai mult ca semn de protest pentru moda din SUA, ajunsã si prin Bucuresti (arãtase la stiri acu vreo 2 ani un caz), de a bate oamenii strãzii pânã mor, pe ideea de “oricum nu-i cautã nimeni si nu ne va trage nimeni la rãspundere pentru ei… hai sã ne distrãm si sã experimentãm jocurile pe calculator!!!“.
P.S. Scuze cã e asa lung, dar am fost foarte ocupatã în ultima vreme si mi-era dor sã scriu:)
